Scrisoare către Moş Crăciun

Moşule, m-am hotărât să îţi scriu, că e mai bine mai târziu, decât niciodată... Deh, io m-am născut în epoca lu' Moş Gerilă şi până am aflat de tine era deja prea târziu. Poate din cauza asta toate dorinţele mele nu şi-au găsit împlinirea, pentru că nu au ajuns la adresant. Moşule, ultimii ani nu au fost prea grozavi, chiar dacă eu am încercat să fiu cuminte şi să fac lucruri bune. Aşa că, ar fi bine dacă ai aduce în sacul matale nişte ”lucruri” care mai schimbe lucrurile pe ici pe colo măcar. Moşule, nu îţi cer să mă faci ca pe Benjamin Button, dar acum că am ieşit şi statistic din tinereţe mi-ar prinde bine un plus de ”sănătate”. Ţi-aş mai cere ca în anul care vine să faci ca proştii să mă ocolească un pic mai mult, să am mai multă linişte (nu opusul zgomotului!) şi să nu mi se frece ridichea pentru greşelile altora. Nu doresc alt serviciu, dar fă bine şi schimbă lucrurile în aşa fel încât salariul meu să crească, măcar după cât muncesc, ca să nu fiu total lipsit de modestie şi să zic şi cum muncesc... Îmi doresc, Moşule, ca lumea să fie mai bună şi mai înţelegătoare în anul care vine, să se refacă stratul de ozon şi să se rărească o ţâră cutremurele. Mai vreau ca prietenilor să le fie bine şi mie pe lângă ei. Moşule, pentru că inima mea e cam peticită, îndrăznesc să îţi cer ceva şi pentru ea, nu trebuie să fie ceva deosebit, măcar de uitare, dacă nu s-o putea şi altceva. Moş Crăciuneee, dar echipă de fotbal nu îmi aduci?? Că stau pe uscat de vreo şase luni şi nu e bine deloc. Moşulicăăăă, ţi-aş mai cere ceva: scapă-mă bre de ochelarii ăştia, că m-am cam săturat de ei.

Înmormântarea la români

Încurcate sunt căile Domnului! Pleci dimineaţa cu gând de chef şi ajungi la o înmormântare... Aşa mi s-a întâmplat mie. Sunt unele lucruri de care nu poţi scăpa, trebuie să te achiţi. Aşa a fost şi cazul ăsta. Aveam o datorie morală. Persoana fusese şeful meu când m-am angajat, în urmă cu 13 ani. Mi s-a părut normal să merg, chiar dacă nu mi-a convenit. Cui îi place să meargă la înmormântări?... Aşa e viaţa. Nu am lucrat împreună decât 3 ani, dar au fost importanţi, primii din cariera mea... Sunt departe de religie şi de toate obiceiurile astea, multe lucruri nu le cunosc, dar am fost destul de şocat de ce am văzut la a doua înmormântare la care am participat. În primul rând slujba ţinută de un popă îndesat, cu ''mâini de boxer'', după cum mi-a şoptit colegă atotştiutoare, a fost exagerat de lungă. Nu îmi dau seama dacă toate sunt aşa, dar părintele a ţinut ca după slujba interminabilă să mai dea nişte pilde, să ne mai explice el nouă că omul nu ia nimic cu el pe lumea ailaltă, că tot ce e material e ''deşertăciune'', ba chiar a spus că de fapt mortul ar trebui să fie îngropat gol, că aşa vine omul pe lume, aşa să şi plece etc etc. Am stat în picioare preţ de ''juma de lumânare'' şi înţepenisem, mă durea spatele de îmi venea să îl înjur pe popa ăla şi să îi trag şi un şut în dos. Nu ştiu cum de am nimerit, dar se pare că lumânarea mea a fost mai lungă, la alţii a ars de a ajuns la batistă... la mine mai erau câţiva centimetri. Popa a explicat şi de ce decedatul avea mâinile şi picioarele legate cu nişte faşe - pentru ca starea de ''rigor mortis'' a corpului să nu facă să aibă mâinile şi picioarele să înţepenească în poziţii nefireşti. După slujbă, apropiaţii şi-au luat rămas bun de la mort, care se afla într-un sicriu deschis, şi am fost îngrozit să văd că majoritatea pipăie pur şi simplu mortul când se roagă. Mi s-a părut un lucru ''păgân'', scârbos. Dar, deh, d-ale ortodoxiei, probabil... Alte lucruri nefireşti au fost când l-au dus la groapă. Atunci urmează câteva ''bolboroseli'' ale popii, timp în care toţi oamenii trebuie să se ţină între ei unul de altul, să existe un contact fizic. Înainte de a se pune capacul sicriului, popa varsă pe mort vin amestecat cu ulei. Habar n-am semnificaţia. Coşciugul a fost pus deasupra mormântului şi urma să fie coborât, moment în care am plecat, că mai aveam şi alte lucruri de făcut. Am trecut şi pe la locul unde se odihneşte Ilie Goga, într-un colţ al cimitirului Străuleşti II, şi am aprins o lumânare. Am fost stupefiat de numărul mare de gropi gata săpate pentru oamenii săraci sau poate chiar şi boschetari... moare lumea pe capete! Dumnezeu să vă odihnească în pace Constantin Ţintea şi Ilie Goga!

Bunaciuni la Muzeul Ţăranului Român...

Zoo Tirana (2)

Libelulă

Ţestoase

uliu/şoim/erete

vultur

Zoo Tirana (1)

Lei

struţ

urs(uz)

ţestoasă+iepuraşi

vulpe

Albania - România 1-1 (pics)

Mutu in actiune

Lorik Cana a fost la înălţime faţă de Nicoliţă

Mutu

Albanezi turbulenţi

Tamaş

Albania - Day Three (pics)



Buldevardul Jeanne d'Arc



Mausoleul lui Enver Hoxha

Lac Artificial Tirana

baie Hotel Nobel (cred ca are 1,5 stele)...

Albania - Day Three

Ziua meciului. Urma să mergem la Zoo, un zoo despre care citisem pe net un comentariu că e ''deprimant''. După un nou măreţ ''breakfast'' am plecat mai întâi spre hotelul unde erau cazaţi tricolorii, Sheraton. Micul dejun la Nobel Hotel pentru ocupanţii celor 5-6 camere (cam 10 inşi în total) constă într-o pâine feliată (excelentă, de altfel), vreo 6-7 ouă fierte, exact 6 felii străvezii de un fel de parizer/salam, 7-8 bucatele minuscule de telemea, vreo 3 croasante cu ciocolată, cafea, miere, gem şi vreo 3 triunghiuri de brânză topită ascunse cu grijă. Pornim la drum prin centrul Tiranei, un oraş curat, al cărui centru e în reconstrucţie. Fără îndoială că Albania e ţara Mercedes-ului... toată gama e prezentă, de la camionete, dube, la ''tancuri'' vechi şi până la cele mai noi modele. Am ajuns la hotelul Sheraton, unde deja colegii îşi făceau veacul de ceva timp în speranţa că băieţii voi ieşi la o plimbare să prindă nişte cadre ceva. Nu după multă vreme trage în faţa hotelului autocarul echipei şi, deşi se anunţase că acţiunea nu este şi pentru presă, gaşca se pregăteşte de urmărire. Ne alipim şi noi la maşina GSP, eu jumate îngreţoşat, jumate stingher în această goană. Cei de la hotel încearcă să ne pună pe o pistă falsă, dar şoferul e agil şi reuşeşte să nu piardă autocarul din ochi, în această circulaţie haotică a albanezilor, în care nimeni nu ţine cont de prioritate, totul se negociază la centimetri, iar unii îşi lasă chiar maşinile parcate (cu avariile) pe banda a doua... Băieţii nu sunt duşi nici în parc, cum se spera, nici pe muntele din apropiere, cum se speculase, ci într-un local de biliard, unde accesul ziariştilor este blocat. După minute bune de aşteptare să vedem care e situaţia, mai vine cineva cu noi la zoo sau nu, ne decidem să plecăm. Fotoreporterul de la Gazetă are bafta de a fi acostat de o ţigăncuşă de 6-7 ani, care pur şi simplu îl trage de mână sau de haină ca să îi dea nişte bani... ''măcar un euro''... Nu am văzut mulţi ţigani la Tirana, poate 3-4 în tot atâtea zile, dar puradeii au fost foarte insistenţi, agasanţi. Unul mai mic ne-a luat la rând pe toţi, pentru că a tot fost refuzat a ajuns şi la mine. Am încercat să-l conving că nu primeşte nimic, cu bunul, dar apoi m-am răstit la el şi l-am ameninţat că-l lovesc cu harta Tiranei... A fugit, s-a ciocnit de o musulmană, care nu era nici ea atentă, şi a căzut jos. Trebuie spus aici că nu am văzut mai mult de trei câini vagabonzi în capitala Albaniei, iar străzile sunt mai curate decât în Bucureşti. În fine, depăşim momentul, plecăm spre zoo, ajungem într-un parc din apropierea oraşului, în care era şi un lac artificial, destul de jalnic, şi ajungem apoi şi la Grădina Zoologică, care s-a înfăţişat exact cum fusese descrisă - dezolantă. Am plătit 100 de lekke (1 euro=140 lekke) şi am intrat. În ţarcul în care se aflau câteva lame, tocmai erau aduşi o iapă, un măgar şi un fel de bivol african mai mititel, care s-au infipt cu tupeu la nutreţ, iar lamele au luat loc pe tuşă. Erau şi vo 3 struţi, nişte bălţi cu câteva păsări şi 2-3 broaşte ţestoase, doi urşi trişti... iar separat, în clădirea principală, mai multe animale grupate: pisici (se presupune sălbatice), iepuraşi care încercau să călărească o broască ţestoasă, trei vulpi cam turbate, nişte ulii/şoimi/ereţi sau mai ştiu eu ce (evident, nu exista nicăieri vreo inscripţie), nişte vulturi (vulturul este simbolul Albaniei, fiind prezent şi pe steag), doi lei plictisiţi, câţiva lupi, un ursuleţ agitat şi cam atât. Am mâncat ceva la un local lângă hotel şi ne-am odihnit puţin înainte de a pleca la stadion. Am pornit din vreme spre stadion, ştiind cum arată masa presei - nişte băncuţe de lemn penibile, fără prize, fără alte dotări, încremenite în timp. Am găsit loc şi chiar o priză, dar internetul wireless a mers cam vreun sfert de oră şi după aia gata... Cu chiu cu vai m-am descurcat, la fel ca şi echipa, de altfel... Cam asta e de spus despre Tirana şi Albania...

afiş Albania - România




Piata Skanderbeg, in reconstructie

 

Politehnica din Tirana

Albania - Day Two (pics)

”salita” de conferinte

17 Nentori, un nume de care imi aduc aminte cu placere ;)

Albania - Day Two (Toate mi se întâmplă numai mie?)

Micul dejun a fost cam ”african”. Adică limitat rău... bine că nu erau prea mulţi oameni, altfel mâncam pâine goală. În fine, nu asta ne interesa cel mai mult. Am ieşit iar în centrul oraşului şi ce am putut observa a fost faptul că la ora locală 10,00 toate barurile şi restaurantele erau pline de oameni, la o cafea, un suc, un ceai, un croissant etc. Oameni între 15 şi 40 de ani... Părerea mea e că ei cheltuiau ce furau sau munceau albanezii plecaţi în Italia, Germania, Elveţia sau Austria, destinaţiile preferate ale acestui popor. Tot acest tineret e îmbrăcat la modă, cu haine de firmă sau fake-uri bune. În fine, am ajuns la stadionul Qemal Stafa, construit în 1946, care în prezent e o veritabilă ruină. UEFA a fost probabil cu indulgentă cu albanezii când le-a permis să joace meciuri internaţional. I-am dat un mic ocol şi apoi am rămas să aştept colegul care a intrat să îşi ia o sticlă de apă. Am făcut câteva poze cu stilul lor de a traversa strada, slalom printre maşini, care nu dau prioritate, chiar dacă e trecere de pietoni. Din senin apare lângă mine un poliţist, care mă întreabă de ce am făcut fotografii la gardul din faţa mea, care se pare că era nici mai mult şi nici mai puţin decât gardul ambasadei SUA. Îi explic ca habar n-aveam că acolo e ambasada SUA, că am făcut poze la pietoni, îmi cer scuze pentru neatenţia mea, iar el îmi explică binevoitor că nu e nicio problemă, dar să şterg pozele în care apare gardul. Îi promit că se face, el îmi ia datele din paşaport, mă întreabă cu ce treburi în Albania, unde stau etc. Totul se termina cu bine, dar nu pot sa nu înjur cu obidă că iar am dat-o în bară şi era cât p-aci să o păţesc. Asta e viaţa. Revenim la stadion, mă ”reîntâlnesc” cu portofelul meu drăgălaş şi burduşit de acte, carduri şi bani. Intrăm în stadionul care pare desprins din filmul mut... (măcar atunci exista curent electric). Masa presei la Qemal Stafa nu numai că nu are internet wireless sau de alt fel, dar nu este dotată nici cu prize. În fine, se încheie antrenamentul, iar la ”ghereta” pentru conferinţa de presă se ajunge printr-un bar! În rest, partea centrală a capitalei Tirana nu arată rău, e curat, dar nu impresionează cine ştie ce. Cârciumi de toate felurile, una după alta, în general pline...

stadion Qemal Stafa



Cristian Tanase s-a pregatit separat



antrenament

sediul Federatiei Albaneze de Handbal, langa stadionul Qemal Stafa

asa traverseaza albanezii...

Albania - Day One (Noroc!)

M-am bucurat ca plec în Albania, chiar dacă lumea s-a mirat. E frumos să mergi cu echipa naţională, mai ales în acelaşi avion cu tricolorii. Doar aşa poţi să vezi ca Bănel nu dă gol la jocul FIFA nici cu acatiste, că Tănase e chibiţ la jocul video al lui Stancu ori că Mutu nu se poate abţine de la o ţigară nici măcar în avion. Chiar dacă eram bucuros că plec răceala cu care m-am ales chiar în ajun a făcut să nu mă pot bucura deplin de deplasarea asta. În avion mi s-au înfundat urechile aşa de tare că mă dureau timpanele. Am avut baftă cu colegii de la Dolce, care şi-au făcut pomană cu noi şi ne-au dus de la aeroport în oraş cu maşina, ca sa nu mai cheltuim noi diurnele de bugetari. Am ajuns şi la hotelul la care ni s-a făcut rezervare. Cu indulgenţă o stea şi ceva. Asta e ... nu murim din atâta. După ce ne-am ”descălţat” am zis să ieşim şi noi în oraş, să luăm pulsul albanezilor. Când să scot portofelul, ia-l de unde nu-i... M-au trecut toate apele şi mi s-au muiat genunchii. Banii ca banii, dar de acte, de carduri îmi era... deja mă vedeam dator vândut la bănci. Să rămâi şi fără bani şi fără acte într-o ţară străină e criminal, fără îndoială. Aia îmi lipsea, duminică seara să merg la poliţie să dau declaraţii că poate mi-a fost furat sau am pierdut portofelul. Am identificat repede două variante... furtul sau că mi-a scăpat din buzunar în maşină când am coborât. Prima mă îngrozea. Parcă pe măsură ce trecea timpul parcă mă simţeam tot mai rău. Am căutat băieţii de la Dolce la un hotel la care credeam că pot fi, nu a răspuns nimeni. În cele din urmă am făcut rost de numărul de telefon şi am sunat cu voce plângăreaţă. Peste câteva minute am fost sunat înapoi: ”Am pentru tine o veste pozitivă!” Am simţit o mare uşurare, aş putea zice o fericire. Bucuros de veste am oprit la o bodegă cu colegul şi am băgat un fel de şaormă locală cu o berică slabuţă.... (Tirana). Ne-a şocat doar meniul... la jumate din felurile de mâncare scria ”pule”... Ne-am amuzat foarte tare. În cele din urma am constatat că am consumat şi noi (pule înseamnă pui în albaneză, aşa cum vere se traduce prin vin). Despre oraş... nu am văzut decât zona centrală, plină de tineret duminică seara, toţi îmbrăcaţi bine, străzi curate, baruri, cârciumi, fast-food-uri la tot pasul mai toate pline... din 50 în 100 m se pot vedea câte un nene cu castane coapte sau cu ţigări de vânzare. Fetele destul de drăguţe, puţine erau urâte, dar nici multe rupte din soare. Ne-am întors la hotel şi am constatat că wireless-ul merge mai bine pe hol, decât în cameră, şi acolo foarte slab, însă.

Meniu albanez

Tirana, din avion

EXPOMIL - ”zburătoare”

elicopter SOCAT

Eurocopter

IAR

Eurocopter

Diamond - DA42 MP