gogonel: martie 2011

Unii preferă să viziteze ţările civilizate, destinaţii de lux, de vacanţă, eu parcă sunt mai atras de ţări de lumea a treia, foste zone comuniste sau de război... Soarta m-a dus în Bosnia, ţară răvăşită de război civil în perioada 1992-1995. Am plecat pe traseul Bucureşti - Viena - Sarajevo, destinaţia finală fiind Zenica, un oraş de circa 130.000 de locuitori, care urma să găzduiască meciul dintre echipele de fotbal ale Bosniei şi României, în preliminariile EURO 2012. Transportul era asigurat până la Sarajevo, iar de acolo trebuia să ne descurcăm, eu şi colegul meu, până la Zenica. Am ajuns joi, pe la 3 fără ceva, pe aeroportul din Sarajevo, care nu e mai mare decât autogara din Piteşti. Am întrebat la informaţii şi ni s-a spus că putem schimba bani (euro în mărci) la oficiul poştal de acolo (exchangeria era închisă) şi că există un autobuz care să ne ducă în staţia din centrul oraşului, unde găsim legătură către Zenica. Individul a zis că nu cunoaşte orarul autobuzelor care pleacă de la aeroport. Am ieşit în faţa aeroportului să ne uităm după staţia de autobuz, eventual să luăm bilete. Am întrebat un poliţist al aeroportului unde e staţia şi ne-a arătat un loc unde scria pe asfalt city bus, în rest niciun indicator, nu tu casă de bilete, nu tu orar. Am întrebat şi un nene care se ocupa cu tichetele de parcare de autobuz şi ne-a zis ca vine unul la şi jumătate, din oră în oră. Ne-am pus pe aşteptat. Mai erau cam 45 de minute până la următorul. Cum stăteam noi aşa şi înjuram şi ne dădeam cu părerea despre ţara lor de doi bani, vine un taximetrist şmecher şi ne întreabă dacă avem nevoie de un taxi şi ne face o ofertă 12 euro până la staţia de autobuz din oraş şi 60 de euro până la Zenica. Refuzăm politicos, îi spunem că fabrica la care lucrăm nu ne decontează taxiul şi preferăm să aşteptăm autobuzul. Timpul trece, de venit nu mai vine niciun avion (cred ca sunt vreo 2-3 pe zi), mai întreabă şi alţii dacă vrem taxi, se apropie ora la care trebuia să vină autobuzul. Trece ora. Începem să ne impacientăm. Intru iar în aeroport şi întreb de autobuz pe un nene care stătea la un televizor din ăla de bagaje. Ăla schimbă câteva vorbe cu colegul şi spune că nu mai vine niciun autobuz, că ultimul a plecat pe la 2 jumate!!! Rămân trăznit. 'Tu-le muma-n cur de dobitoci, şi-au bătut joc de noi! Singura soluţie rămânea taxiul. Merg la nenea ăla cu super-oferta şi îl întreb cât ne ia până în oraş... preţul a crescut la 30 de mărci (12 euro însemnau vreo 24 de mărci). Asta e, n-aveam ce face. Ne urcăm în taxi şi pornim spre autogara centrală. După ce ieşim din zona aeroportului, una de surburbie, intrăm în oraşul propriu zis, la prima vedere unul curat, reconstruit, fără ţigani la tot pasul, fără cerşetori, fără mizerie, cu oameni care chiar aşteaptă culoarea verde la semafor şi circulă civilizat, fără flegme pe trotuare, fără câini vagabonzi şi cu puţine clădiri care să arate urme de război. Abundă, totuşi, cimitirele, dovezi incontestabile ale sângerosului război care a răvăşit fosta Iugoslavie. Ni se mai face o ofertă pentru Zenica (se va dovedi apoi că la preţ dublu faţă de cel al biletelor de autobuz...) şi apoi ajungem în staţie. Mă duc să cumpăr bilete spre Zenica, dar fata de la ghişeu nu ştie decât un pumn de cuvinte în italiană şi pare descumpănită când o întreb cât costă biletele. Îmi zice în cele din urmă după ce se sfătuieşte cu o colegă şi răspunde negativ când o întreb dacă acceptă şi euro. Căutăm să schimbăm euroi, reuşim în cele din urmă şi mă întorc să plătesc biletele. Plătesc la o tanti care îmi scrie pe hârtie preţul (25,80 mărci, două bilete). Vine autobuzul la peron. O janghină de rată care puţea a transpiraţie de-ţi muta nasul. Asta e, trebuie să răbdăm 70 de km până la Zenica. Drumul a fost destul de bun, chiar dacă e în construcţie în unele zone (acolo chiar se construieşte, nu ca la noi), şi am ajuns destul de bine în Zenica. Obţinem o direcţie către hotel şi în cele din urmă ajungem cu bine. Ne cazăm, într-un apartament foarte frumos, cu un pat imens intr-o cameră şi un colţar uriaş în alta, plasme în fiecare parte, o bucătărioară cu minimum necesar, baie de lux... în fine, condiţii de patru stele, la care era inclus şi wi-fi. Aici a fost minusul cazării, pentru că internetul cădea foarte des, probabil pachetul lor era subdimensionat pentru numărul de utilizatori. A doua zi am fost sfătuiţi să folosim cablul de la telefon pentru o legătură stabilă, dar nu grozavă, totuşi. Am luat contactul şi cu mall-ul local, nu foarte animat la primele ore ale serii de joi. Am mers în hypermarket şi am luat câteva de ale gurii, dar să ne dumirim şi cum e cu preţurile locale. Preţuri cam ca la noi, şi cu lucruri ceva mai ieftine şi cu chestii mai scumpe. Cică salariul mediu ar fi până în două sute de euro, iar cele mai mari de circa 300 euro. Cam asta ar fi de spus după prima zi de contact cu Bosnia. Nu pot să nu menţionez, totuşi, duşmania cu care m-a întâmpinat patul cel mare... primele două nopţi au fost chinuitoare pentru mine şi coloana mea, iar ochii îi aveam umflaţi de somn, capul îmi plesnea de durere şi oboseală. Bosnia - ziua a doua După micul dejun am pornit să facem cunoştinţă cu oraşul Zenica, iar prima ţintă este stadionul meciului, Bilino Polje, o arena destul de mică, de doar 15.000 de locuri. Profitând de ultimele retuşuri pe care le făceau organizatorii am intrat şi pe gazon (impropriu spus... deoarece arăta destul de rău), am făcut ceva poze. Colegul fotograf a căutat în zadar un loc înalt de unde să pozeze arena. A încercat mai întâi la 2-3 blocuri foarte înalte de lângă stadion, dar, deşi a intrat înăuntru, nu a reuşit să ajungă pe acoperiş. Am încercat şi la hotelul Internacional, aflat vizavi de stadion, dar nenea de le recepţie, după ce a spus că e ok să urcăm pe hotel, s-a consultat cu un manager şi a venit cu ''scuza'' că se lucrează la restaurantul aflat pe hotel. În cele din urmă, am găsit un bloc, însă geamurile de sus erau mate. Amicul a forţat nişte placaje care ţineau drept geamuri şi a scos câteva cadre. Periplul nostru a continuat prin urbea prăfuită majoritar musulmană. Puteai vedea din când în când ''binladeni'' cu bărbi impresionante, invariabil în haine kaki sau de camuflaj, precum şi femei cu capul acoperit, conform religiei amintite. Sunt destule moschei în Zenica, dar există chiar şi o sinagogă, dovadă a multietnicităţii acestor locuri. Fără să ne dăm seama sau să ne ghidăm după ceva am ajuns în buricul târgului, o străduţă comercială, după felul celor care există în marile metropole. Numai că aici totul avea iz de bazar balcanic şi pe lângă diverse prăvălii aflate de o parte şi alta a străzii abundau ''bişniţari'' care vindeau de la ciorapi şi chiloţi, până la pastă de dinţi, ciocolată şi altele. Un capitol aparte, având în vedere proximitatea meciului cu România, era deţinut de steguleţe, fulare şi căciuli cu emblema Bosniei. Am ajuns şi în piaţa agroalimentară din Zenica, în care majoritatea produselor păreau de import. De notat ar fi un singur lucru, dacă la noi, chiar şi la supermarket, găseşti şi fructe şi legume de calitate inferioară, la bosniaci toate păreau atent selecţionate, calitatea I, adică oareşce respect faţă de consumator. În această aglomeraţie pestriţă, suntem foarte atenţi, atât eu, cât şi colegul fotoreporter, care are scule de mii de euro ce pot tenta localnicii, cam toţi cefe late... În fine, se cam termină bulevardul şi cam ceea ce era de văzut... Mergem la hotel, iar după o scurtă escală, ajungem la conferinţa de presă a echipei României. După declaraţiile lui Chivu şi Lucescu jr revenim la hotel şi ne chinuim iar cu conexiunea de internet. A urmat antrenamentul oficial al echipei noastre. Vremea, foarte plăcută până atunci, s-a schimbat şi vântul destul de rece ne-a făcut să regretăm că nu ne-am luat haine mai groase cu noi. Poziţia care ne era rezervată la antrenament era nepotrivită şi a stârnit în primul rând protestele fotografilor şi cameramanilor. Vina a fost aruncată de la gazde la FRF, dar în cele din urmă a înclinat spre forul nostru naţional. Poate pentru a mai îndulci faptul că presa trebuia să facă poze/filmeze prin plasa ce înconjoară stadionul din Zenica, s-a decis ca antrenamentul să fie deschis în totalitate şi nu doar primul sfert de oră, cum era cutuma. Cam asta a fost ziua de vineri. Bosnia - ziua a treia În ziua meciului, sâmbătă, am mers la hotelul tricolorilor şi ne-am amuzat pe seama incidentului a cărui victimă a fost Eduard Zelgin (GSP), în seara de vineri spre sâmbătă, la un local din Zenica. Jurnalistul, împreună cu alţi confraţi, au mers la un bar/club din oraş şi au fost luaţi la ochi de interlopi. Figurile specifice românilor, care trebuie să se dea în petec peste tot unde merg, nu au rămas fără urmări, iar într-un moment în care ieşise din local să vorbească la mobil a fost acostat de doi indivizi, unul i-a cerut să îi dea şi lui telefonul să îl sune pe ''fratele său'', iar după ce a fost refuzat l-a luat cu forţa. În plus, a încercat să-l lovească pe Edi, care a scăpat cu o eschivă. Deşi s-a oferit să-şi răscumpere mobilul, jurnalistul nu a reuşit acest lucru, fiind chiar ameninţat că va fi împuşcat. Lăsând la o parte impresia lăsată de acest incident, atmosfera din oraş era brusc tensionată în dimineaţa zilei de sâmbătă, oraşul fiind împânzit de grupuri-grupuleţe de ultraşi bosniaci. Pentru a preveni orice întâmplare neplăcută, deşi ne ardea buza să ieşim la o terasa, să încercăm nişte ''cevapi'', am preferat să stăm în cameră până la ora meciului. După ce i-am urmărit un pic pe tricolori la plimbare prin parc am revenit la hotel unde ne aştepta o surpriză. Echipa Bosniei sosise de la Sarajevo şi se cazase în Hotelul Dubrovnik. După ceva timp, ispitiţi de autocarul oficial al echipei, fanii bosniaci au început să se adune în faţa hotelului, să cânte, să scandeze, să-i strige pe Dzeko şi co, neluând în seamă posibilitatea că jucătorii au nevoie de puţină linişte. Dzeko nu s-a lăsat rugat prea mult şi a ieşit la geam, aruncând ceva bani turmei din stradă. Apoi s-a făcut ora de plecare, ne-am strâns calabalâcul şi am plecat la stadion. Arena era deja plină, atmosfera era în fierbere, spiritele erau încinse. Am găsit în cele din urmă un loc la masa presei, unde se stătea pe apucate. M-am aşezat chiar în coasta presei bosniace. :) Ne-au fluierat copios imnul, dar nimic surprinzător aici. Ne-au huiduit de oricâte ori au avut ocazia, iar după ce Marica a marcat au început să strige ''Ţiganii! Ţigani!''. În repriza secundă parcă a crescut numărul celor aflaţi în picioare în spatele meu. Îmi făcea marcaj un individ care nu îmi plăcea deloc. După ce a egalat Bosnia, tipul mi-a sărit efectiv în cârcă şi a urlat ''Ţiganii! Ţiganii!''. Am tăcut chitic, ce să fi făcut?! Situaţia s-a repetat şi la golul doi, supărarea mea fiind cu atât mai mare. Chinul a luat sfârşit şi am mers la conferinţa de presă. Primul a venit Mircea Sandu şi am crezut că îl demite pe Răzvan Lucescu. S-a dovedit că până la urma trebuia doar să transmită un mesaj de avertisment din partea UEFA. A urmat selecţionerul bosniac Susic, ale cărui cuvinte nu au fost traduse, spre stupefacţia ziariştilor români. După ce a vorbit şi Lucescu jr am plecat circumspecţi de la stadion, pentru a nu da nas în nas cu euforicii suporteri bosniaci. Am preferat să păstrăm tăcerea în preajma lor, pentru a nu fi deconspiraţi ca români, şi am ajuns pe ''safe ground'', la hotel. Am pregătit bagajele, pentru a doua zi dimineaţă, când urma să plecăm spre ţară. Bosnia - ziua a patra Duminică dimineaţa colegii de la Antena 1 şi-au făcut pomană cu noi şi ne-au dus de la Zenica până în aeroport în Sarajevo. Aici am avut de aşteptat câteva ore până la îmbarcarea către Munchen şi am reuşit să schimbăm mărcile bosniace rămase în euro la un angajat de la restaurantul din incintă, pentru că nu funcţiona nici ''exchangeria'' şi nici oficiul poştal. Am plecat bucuroşi că părăsim acel loc neplăcut. La Munchen era foarte aglomerat şi a fost o cursă contracronometru pentru a ajunge la avionul de Bucureşti. Am reuşit să ne îmbarcăm cu bine şi spre seară am aterizat în Capitală. Eram acasă, dar aventurile nu se încheiaseră. Am aşteptat mult şi bine bagajele, care însă fuseseră rătăcite la Munchen. Am avut totuşi bafta că am intrat primii la reclamaţie şi nu am stat după restul pasagerilor păgubiţi. Ni s-a promis că bagajul va fi livrat acasă şi acest lucru s-a întâmplat în cele din urmă marţi seara, dar troller-ul a sosit cu mânerul rupt şi cu cifrul blocat. Asta e, am mai făcut o reclamaţie la compania Lufthansa şi nu-mi rămâne decât să aştept. ZĂ END