gogonel: august 2013

Aşa de tăntălău cum am fost de data asta, parca n-am fost niciodată. Dar vreme mai e...

Să mă duc şi eu la mare... şi fusei. Parcă nu am mai văzut-o până acum, că imediat cum am ajuns m-am fript ca un prostovan de primă clasă. M-am făcut ''răcuşor'' pe picioare, ceea ce era cât se poate de haios, ţinând cont că în rest eram tot ''brânză''. În fine, culoare d-asta porcească am avut cam în fiecare vară, pe suprafaţă mai mică sau mai mare, mai rău sau mai puţin rău. De data asta am bătut oareşce recorduri. Laba piciorului meu drept a început să aibă o viaţă proprie chiar de a doua zi după pârlire. Mai întâi s-a format o băşică (nu tocmai mică) şi regret acum decizia de a nu mă atinge de ea.
Poate dacă o spărgeam imediat şi puneam ceva acolo nu ajungeam aici. Am m cumpărat oximed de la farmacie şi am aplicat seara, sperând să se retragă şi să scap de grija ei, numai că dimineaţa următoare luase proporţii. Era deja uriaşă şi acum mi se părea că e mai bine să nu mă ating de ea. Am continuat cu oximed şi am ''cărat-o'' cu mare chin în Bulgaria, la Cap Kaliakra şi Balcik. Am fost un erou tăcut şi şchiop. :)
Între timp devenise hidoasă, mare şi galbenă, iar cel mai mult mă mira faptul că pielea nu plesneşte într-o explozie scârboasă de puroi. Am convieţuit încă o zi, chiar dacă tentaţia să o smulg era foarte mare. Miercuri, când am ajuns acasă, n-am mai rezistat. Am făcut duş şi apoi am băgat acul în ea. S-a scurs puţină zeamă şi m-a mirat acest lucru. Am început să tai pielea pe margine şi am înţeles că se făcuse puroi, după cum arăta, galben, plasmatic, greţos. Am curăţat cât am putut cu pansament şi am pus baneocin, strângând din dinţi de durere pe tot parcursul acestui proces de scalpare/pudrare. Şi apoi m-am aşezat pe aşteptat. :) Am anunţat la serviciu că sunt indisponibil din cauză de ... şi am continuat pudrarea zonei, fără a aplica vreun pansament. Carnea vie care era acolo a mai zemuit o zi după care s-a format crusta. Din acel moment mi-a fost aproape imposibil să mai pun piciorul jos sau chiar să îl ţin doar în poziţia asta... simţeam ca iau foc, că îmi smulge cineva carnea. Am supravieţuit, totuşi, cu picioarele în sus de cele mai multe ori (sau făcând sprinturi scurte prin casă, urmate de gesturi aerobice caraghioase cu piciorul sus, în faţă sau spate pentru a alina durerea). Am curăţat frigiderul la propriu, exterminând chiar şi mâncare ce nu mai îndeplinea cerinţele de valabilitate, dar asta e...
Luni am decis să iau soarta în dinţi şi să caut o doctor şi am început din vecinătate, o policlinică la vreo doi paşi. Am intrat, m-am învârtit, un doctor era in concediul, altul apărea în program după masă, n-aveai cui să ceri un sfat, nu te băga nimeni in seamă, parcă erau toţi într-o vacanţă perpetuă. Înjurând mai mult sau mai puţin printre dinţi mi-am băgat picioarele (pardon, piciorul!) şi am plecat, dezamăgit de faptul ce inutilitatea vizitei la spital s-a confirmat.
Am luat taxi şi am plecat la serviciu, iar după ce m-am ”lăudat” la juma' de agentură cu buba mea (ce-ţi mai place să se victimizezi, gogonele!) am plecat cu acelaşi taxi (să trăieşti, Iulică!) la policlinica de pe Washington, iar acolo, îndrumat de unul şi de altul am ajuns la dermatologie de dn-a dr Marga Diaconescu.
Când a văzut ce am în ''traistă'' s-a încreţit pielea pe ea. Am intrebat-o dacă m-ar păstra într-un borcan la ea în cabinet şi a zâmbit fără ezitare (da, aş fi bun pe post de ''aşa nu''...). M-a curăţat asistenta, m-a alifiat şi m-a pansat, mi-au dat reţetă şi mă aşteaptă iar miercuri, să îmi jupoaie coaja (aaaah!). L-am luat iar pe Iulică şi fuguţa la piaţă să iau reţeta, cu chinuri mari am cumpărat şi de-ale gurii, după care am ajuns, într-un sfârşit, care părea de neatins, acasă, istovit de durere. Acum aştept ... zile mai bune...

PS.... au venit :)